In primul rand, pentru ca ne insufla sa apreciem valoarea. Si nu ma refer, in nici un caz, la valoarea produselor financiare oferite pe piata bancara din Romania de Societe Generale sub pseudonimul BRD [cu siguranta va mai amintiti ce obisnuiau sa insemne cele trei consoane]. Si, desi as fi in masura sa fac o analiza mai mult decat pertinenta produselor sau chiar serviciilor bancii amintite anterior [voi detalia intr-o postare viitoare motivul pentru care sustin acest lucru], n-o voi face. Nu de alta, dar nu face obiectul prezentei expuneri.
Prin urmare, copilul cu racheta de tenis care executa cu delicioasa infantilitate cateva artificii in fata fabricii de inghetata [dintr-aceea trasa in ciocolata) este de-a dreptul genial: „dai cu capul, doua ciocolate” [sau cam asa ceva, nu?]. Si, in final, aparitia domnului Nastase pentru ilustrarea prototipului de om mic devenit, mai apoi, om mare [chiar daca in spot se marseaza pe ideea de a nu crede in existenta oamenilor mici, ci doar a oamenilor mari] este pe cat de neasteptata, pe atat de inspirata.
Tot prin puterea exemplului, imi amintesc si eu de locuri care acum apartin unui trecut desi candva mi-au sustinut pasii. Imi amintesc de oameni care mi-au imbratisat ascensiunea si pe care, poate, am uitat sa mi-i amintesc si sa-i mai apreciez macar ocazional. Si-mi amintesc apoi de anii care s-au strecurat fara ritual lasand in urma momente cel putin unice.
Nu in ultimul rand, imi amintesc si urmatoarele versuri scrise acum mai bine de zece ani [prin ianuarie 1999]:
Timpul trece topind ore, zilele apoi se scurg,
Picaturile-s minute prea grabite care fug,
Lacrimile-ar inneca scurte vremurile trecute
Zile insorite sau nopti senine mult prea scurte,
Obosind nu mai alearga, ci se odihneste-un pic
Cand secunda urmatoare va aduce tot nimic,
Asteptarea se transforma in ceva atat de rece,
Timpu-n loc as vrea sa-l tin, dar el totusi trece.
De-a dreptul genial! Nu poemul, spotul. Sa credem in oamenii mici din spatele oamenilor mari, precum si in oamenii mari fascinati de curatenia oamenilor mici...
Prin urmare, copilul cu racheta de tenis care executa cu delicioasa infantilitate cateva artificii in fata fabricii de inghetata [dintr-aceea trasa in ciocolata) este de-a dreptul genial: „dai cu capul, doua ciocolate” [sau cam asa ceva, nu?]. Si, in final, aparitia domnului Nastase pentru ilustrarea prototipului de om mic devenit, mai apoi, om mare [chiar daca in spot se marseaza pe ideea de a nu crede in existenta oamenilor mici, ci doar a oamenilor mari] este pe cat de neasteptata, pe atat de inspirata.
Tot prin puterea exemplului, imi amintesc si eu de locuri care acum apartin unui trecut desi candva mi-au sustinut pasii. Imi amintesc de oameni care mi-au imbratisat ascensiunea si pe care, poate, am uitat sa mi-i amintesc si sa-i mai apreciez macar ocazional. Si-mi amintesc apoi de anii care s-au strecurat fara ritual lasand in urma momente cel putin unice.
Nu in ultimul rand, imi amintesc si urmatoarele versuri scrise acum mai bine de zece ani [prin ianuarie 1999]:
Timpul trece topind ore, zilele apoi se scurg,
Picaturile-s minute prea grabite care fug,
Lacrimile-ar inneca scurte vremurile trecute
Zile insorite sau nopti senine mult prea scurte,
Obosind nu mai alearga, ci se odihneste-un pic
Cand secunda urmatoare va aduce tot nimic,
Asteptarea se transforma in ceva atat de rece,
Timpu-n loc as vrea sa-l tin, dar el totusi trece.
De-a dreptul genial! Nu poemul, spotul. Sa credem in oamenii mici din spatele oamenilor mari, precum si in oamenii mari fascinati de curatenia oamenilor mici...
No comments:
Post a Comment